Bianca Popescu: „Încerc să învăț să mă accept așa cum sunt”

Spectacolul Teatrului Excelsior Our Ladies of Perpetual Succour (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare), regizat de Răzvan Mazilu, se joacă în Festivalul Național de Teatru pe data de 22 octombrie, ora 18:00, la Sala Mare. Cu această producție de succes s-a încheiat recent EXCELSIOR Teen-Fest 2017, prilej cu care actrița Bianca Popescu, care realizează excelent rolul Fionnula, a acordat un interviu, în care vorbește despre acest personaj – capul unei găști formate din eleve de la o școală catolică.

 

Mai mult decât apartenența la un grup de prieteni și aventurile lor, despre ce este vorba în acest spectacol?

Este despre adolescență. Ele pleacă la un concurs, o competiție de coruri și ajunse acolo încep o serie de evenimente care le schimbă percepția despre viață. Practic le schimbă pe ele ca personalitate, ca fire umană. Această excursie este ca o revelație, ziua în care ele ajung la Edinburgh. Eu personal n-am avut o astfel de revelație în care să înțeleg de fapt care-i treaba mea, cine sunt cu adevărat, ce vreau, dacă mă accept așa cum sunt sau nu. Dar n-o să vorbesc mult despre asta, vreau să păstrez misterul, să se bucure oamenii de spectacol… Însă când vine vorba de adolescență, apare și ideea de identitate, de curaj, de interacțiune cu ceilalți oameni, ce luăm de la oameni, cum ne formăm în grup. Ele sunt cele mai bune prietene și deși unele relații nu erau așa bine conturate până atunci, când trec prin această experiență devin un tot, un nucleu; încearcă să se revolte, dar nu pentru a distruge, ci pentru a modifica ceea ce un sistem impune.

 

Ce ai învățat de la Fionnula?

Am învățat de la Fionnula și încerc să învăț în continuare să mă accept așa cum sunt eu și să mă lupt mai mult pentru ceea ce îmi doresc. Asta am descoperit; lucrând la rol mi-am dat seama că poate asta îmi lipsește. Te gândești la foarte multe lucruri când lucrezi la un personaj, tu ești materialul și atunci accesezi o groază de locuri pe care ori nu le băgai în seamă până atunci, ori erau acolo și te-ai obișnuit cu ele. Această forță pe care Fionnula o are m-a pus pe gânduri. Încă mă gândesc la mine și la o astfel de energie pe care aș putea să o împrumut în anumite cazuri.

 

Așa cum ea primea semne, ți s-a întâmplat să primești semne pe care să nu le poți nega, poate chiar legat de faptul că actoria e cea care ți se potrivește?

Legat de actorie, cred că a fost un semn – am intrat la Liceul „Gheorghe Șincai” și chiar în anul respectiv se făcea preselecția pentru trupa de teatru. Habar n-aveam ce înseamnă teatru, eu până atunci cântasem, nici vorbă de teatru. Mai mult împinsă de la spate de mama m-am dus la această preselecție, am învățat o fabulă și am intrat. Au început repetițiile și nu știam exact ce presupune asta, dar în timpul lor a trebuit să fac ceva pe scenă și am început să mă joc. Simțeam că îmi place atât de mult, încât nu voiam să se termine. Primind toată energia din sală, erau câțiva observatori la repetiții, la un moment dat m-am gândit că vreau mai mult; am mers acasă și am întrebat-o pe mama dacă există o facultate de teatru dramatic, care nu se combină cu muzica (eu știam de secțiunea de la Conservator, mama fiind artistă la Operetă). Nu știu dacă a fost neapărat un semn, dar a fost vorba de senzația pe care am avut-o. Din momentul acela nu m-am mai răzgândit, semnele au venit după, când am știut că sunt la locul potrivit.

 

Cum este să ai un avatar viu, să te transformi în personaj? 

Fiecare personaj pe care l-am primit este diferit; în abordarea lui încerc să nu apelez la sertărașele despre care știu că sunt la îndemână; vreau să mă auto-depășesc de fiecare dată și să fiu altfel, să fiu „goală”. Profesorul meu spunea că de fiecare dată când joci un alt rol o iei de la zero. Indiferent de ce ai clădit până la premieră, „copilul” crește – noi numim copil premiera. Când am un rol nou sunt goală pentru a mă umple cu ce este personajul.

 

Ce model aveai în liceu?

Mi-a plăcut foarte mult Meryl Streep, mă uitam la toate filmele. În The Devil wears Prada, eram fascinată de lejeritatea cu care face compoziție. La ea e ceva extraordinar. Dintre cărți, îmi plăcea universul din Mândrie și prejudecată. Îmi doresc un film sau un spectacol în care să fie epoca aceea a lui Mister Darcy.

 

Dacă tot vorbim de schimbare și de lumi, de care dintre lucrurile din prezent crezi că ar fi avut nevoie personajele din Mândrie și prejudecată?

Curajul de a schimba, de a schimba orice lucru care nu te face fericit sau relațiile pe care le ai. Acum cred că este mult mai ușor să schimbi, ți-e mai puțin frică să o iei de la zero.

 

Ce sfat crezi că ar da fetele din Fecioarele noastre grabnic ajutătoare tinerilor de acum?

Să aibă încredere și să nu se priveze de la a trăi cum își doresc ei. La un moment dat va exista ceva care va însemna mult în toată transformarea lor, dar să aibă curaj să îl accepte, să îl întâmpine, să nu fugă. Depinde de tine și de cât de deschis ești în a privi altfel lucrurile, oamenii pe care îi întâlnești, tot ceea ce ți se întâmplă. Se schimbă ceva, ești mai matur, tragi concluziile pe care altfel nu le-ai fi tras. Gândindu-mă la trecerea mea, nu știu dacă mi-am dat seama, pur și simplu am simțit importanța responsabilității. Pentru mine, pentru cei din jur, pentru meseria mea. Când îți întâmpini propriile probleme, și aici vorbesc și despre dezamăgire, dragoste, momente în care ți se închid uși, vrei să faci anumite lucruri, dar poate nu ți se permite, ajungi să încasezi problemele acestea într-un anumit fel. În facultate mi s-a întâmplat ceva care m-a schimbat, asta apropo de reguli și de îngrădiri. Acest spectacol nu are limite de vârstă, oricine poate zice „și eu am fost acolo când eram tânăr!”

 

Andreea Prisecaru

Foto Andrei Runcanu

 


11 octombrie 2017

 
 
//]]>